Tophabits

Dezvoltare personala de la A la Zen

Despre sistemul de educaţie

Redăm mai jos discursul unei absolvente şefă de promoţie din America, Erica Goldson. Un discurs foarte bun în care se critică sistemul american de învăţământ pe care am ales să-l publicăm pentru că ideile din el sunt la fel de potrivite şi sistemului de învăţământ din România.

Recomandăm discursul atât profesorilor cât şi studenţilor:

Este o poveste a unui tânăr şi zelos student Zen care şi-a abordat profesorul şi l-aîntrebat: „Dacă muncesc din greu şi cu sârguinţă, cât timp îmi va lua să ajung Zen? ”. Maestrul s-a gândit o vreme şi i-a răspuns „Zece ani.”. Atunci învăţăcelul a răspuns: „Dar dacă muncesc foarte mult şi mă străduiesc să învăţ repede – Cât ar dura atunci?”. „Păi, douăzeci de ani” a răspuns maestrul. „Şi dacă muncesc foarte, foarte mult pentru asta?” „Treizeci de ani” i-a răspuns din nou. „Dar nu înţeleg” a mărturisit dezamăgit studentul. „De fiecare dată când spun că voi munci mai mult, tu spui că va dura mai mult. De ce spui asta?”. Răspunsul: „Când ai un ochi pe obiectiv, ai doar un ochi pe calea de a-l atinge”.

Aceasta este dilema cu care m-am întâlnit în sistemul de educaţie american. Suntem atât de concentraţi pe obiectiv, indiferent dacă acesta este promovarea unui examen, sau să fii şef de promoţie. Cu toate acestea, aşa nu învăţăm cu adevărat. Facem tot ce este posibil pentru a ne atinge obiectivul.

Probabil unii dintre voi se gândesc: „De vreme ce promovezi un examen, sau devii şef de promoţie, nu înseamnă că ai învăţat ceva?”. Da, ai învăţat ceva, dar nu tot ceea ce ai fi putut.

Probabil ai învăţat cum să memorezi nume, locuri sau date istorice pentru ca mai târziu să le uiţi, pentru a-ţi elibera mintea pentru examenul următor. Şcoala nu este tot ceea ce ar putea fi.

Deocamdată, este un loc în care majoritatea oamenilor ajung la concluzia că obiectivul lor este de a absolvi cât mai repede posibil.

Acum îmi ating şi eu acest obiectiv. Voi absolvi. Ar trebui să consider absolvirea ca o experienţă frumoasă, mai ales fiind prima din generaţie. Cu toate acestea, retrospectiv, nu pot spune că sunt mai inteligentă decât colegii mei. Pot mărturisi că sunt cel mai bun la a face ceea ce mi se spune şi la a mă integra în sistem. Totuşi, sunt aici în faţa voastră, şi se presupune că ar trebui să fiu mândră pentru că am terminat această perioadă de îndoctrinare.

În toamnă, mă voi îndrepta spre următoarea etapă, spre ceea ce se aşteaptă de la mine, pentru a primi un act care certifică că sunt aptă de muncă.

Dar eu susţin că sunt o fiinţă umană, o persoană care gândeşte, o aventurieră – şi nu un muncitor. Un muncitor este cineva care este încătuşat în repetiţie – un sclav al sistemului creat înaintea lui. Iar acum, eu am demonstrat că sunt cel mai bun astfel de sclav. Am făcut ceea ce mi s-a spus la modul cel mai extrem. În timp ce ceilalţi stăteau în clasă şi mâzgăleau pentru a deveni apoi mari artişti, eu stăteam în clasă pentru a lua notiţe şi pentru a deveni o foarte bună studentă la examene. În timp ce alţii veneau la şcoală fără a avea temele făcute pentru că citiseră despre lucrurile care îi interesau, eu nu am ratat nici o temă. În timp ce alţii creau muzică şi scriau versuri, eu mă hotăram să fac muncă suplimentară, deşi niciodată nu aş fi avut nevoie. Prin urmare, mă întreb, de ce am acceptat această poziţie, de şefă de promoţie? Da, am meritat-o, dar ce va deveni această poziţie? Când voi termina educaţia instituţionalizată, voi avea succes sau voi fi pierdută pentru totdeauna?

Nu am idee despre ceea ce vreau să fac în viaţă; nu am pasiuni deoarece am abordat fiecare materie ca o muncă şi am excelat la fiecare dintre aceste materii doar pentru a excela, nu pentru a învăţa. Şi sinceră să fiu, acum sunt speriată.

John Taylor Gatto, un profesor pensionat şi un activ critic al şcolii obligatorii spunea „Putem încuraja cele mai bune calităţi ale tinereţii – curiozitate, aventură, curaj, o înţelegere cuprinzătoare a lucrurilor printr-o mai mare flexibilitate referitor la timp, teste şi texte, prin trecerea de la copii la adulţi competenţi, şi prin a oferi fiecărui student autonomia de care are nevoie pentru a-şi asuma anumite riscuri. Dar noi nu facem asta”. Între aceşti pereţi de zgură, se aşteaptă de la noi să fim cu toţii la fel. Suntem învăţaţi să trecem cu brio fiecare test standardizat, iar cei care aleg altă cale şi văd lumină prin altfel de lentile sunt consideraţi fără valoare şi priviţi cu dispreţ.

HL Mencken a scris în The American Mercury în aprilie 1924 că obiectivul educaţiei publice nu este de a „îi umple pe cei tineri cu cunoştinţe şi de a le trezi inteligenţa… Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Obiectivul… este de a aduce cât mai mulţi indivizi la acelaşi nivel de siguranţă, de a perpetua şi pregăti o cetăţenie standardizată, de a răpune orginalitatea şi ideile contrare. Acesta este obiectivul în Statele Unite ale Americii”.

Pentru a ilustra această idee, nu vă deranjează că am învăţat despre ideea de „gândire critică”. Există într-adevăr „gândire necritică”? A gândi înseamnă a procesa informaţia pentru a forma o opinie. Dar dacă nu suntem critici când procesăm informaţia, atunci gândim cu adevărat? Sau pur şi simplu acceptăm alte opinii ca fiind adevărul?

Acest lucru mi s-a întâmplat şi mie, şi aş fi fost condamnată dacă nu ar fi fost întâlnirea cu o profesoară de limba engleză de clasa a zecea, Donna Bryan, care mi-a permis să îmi deschid mintea şi să pun întrebări înainte de a accepta doctrina de manual. Acum sunt luminată, dar mintea mea este încă neputincioasă. Trebuie să mă abţin şi să îmi reamintesc mereu cât de nesănătos mintal este acest loc văzut la suprafaţă atât de sănătos.

Uite-mă acum într-o lume condusă prin frică, o lume care înlătură unicitatea care se ascunde în fiecare dintre noi, o lume în care putem fie să acceptăm nonsensul inuman al corporatismului şi materialismului fie să insistăm pentru schimbare. Nu suntem animaţi de un sistem educaţional care într-un mod clandestin ne pregăteşte pentru locuri de muncă care pot fi automate, pentru o muncă care nu trebuie făcută, pentru sclavie fără pasiunea realizărilor semnificative. Nu avem alegeri în viaţă când banii sunt forţa motivaţională. Forţa noastră motivaţională ar trebui să fie pasiunea, dar aceasta este pierdută în momentul în care păşim într-un sistem care ne pregăteşte, în loc să ne inspire.

Noi suntem mai mult decât rafturi robotice, pregătite să spună lucruri învăţate la şcoală.

Noi suntem cu toţii foarte speciali, fiecare om de pe această planetă este atât de special; prin urmare, nu am merita cu toţii ceva mai bun, să ne folosim minţile pentru inovaţie, nu pentru a memoriza, pentru creativitate, în loc de activitate inutilă, pentru meditaţie în loc de stagnare? Nu suntem aici pentru a obţine un titlu, pentru ca apoi să obţinem un job, pentru ca apoi să putem primi tot mai multe gesturi de împăcare aprobate de industrie. Sunt mai multe lucruri decât atât, mult mai multe.

Cea mai tristă parte este că majoritatea studenţilor nu au oportunitatea de a reflecta aşa cum am avut eu. Majoritatea studenţilor sunt trecuţi prin aceleaşi tehnici de spălare a creierului pentru a crea forţă de muncă nepretenţioasă la dispoziţia marilor corporaţii sau a guvernului şi ceea ce este cel mai rău, ei nici măcar nu realizează acest lucru. Nu voi putea niciodată să întorc aceşti 18 ani. Nu pot fugi într-o altă ţară cu un sistem educaţional care are rolul de a lumina, şi nu de a crea răspunsuri automate. Această parte a vieţii mele s-a terminat şi vreau să mă asigur că nici un alt copil nu îşi va avea potenţialul distrus de puteri care îşi doresc să exploateze şi să controleze. Suntem fiinţe umane. Suntem gânditori, visători, exploratori, artişti, scriitori, ingineri. Suntem tot ceea ce vrem să fim – dar doar dacă avem un sistem educaţional care nesprijină, în loc să ne împiedice. Un copac poate creşte, dar doar dacă rădăcinilor sale li se oferă o fundaţie solidă.

Pentru voi, cei care trebuie să continue să stea în băncile lor şi să dea randament ideologiilor autoritare ale celor care îi instruiesc, nu trebuie să fiţi mâhniţi. Veţi avea încă oportunitatea de a vă afirma, de a pune întrebări, de a fi critici şi de a vă crea propria perspectivă. Cereţi un cadru care să vă ofere capacităţi intelectuale care vă permit să vă deschideţi orizonturile, în loc să le îngusteze. Cereţi ca orele să devină interesante. Cereţi ca scuza „Trebuie să înveţi pentru acest test” să nu fie destul de bună pentru voi. Educaţia este o unealtă excelentă, dacă este folosită aşa cum trebuie, dar concentraţi-vă mai mult spre a învăţa, decât spre a obţine note bune.

Pentru aceia dintre voi care muncesc în sistemul pe care eu îl condamn, intenţia mea nu este de a insulta; eu îmi propun să motivez. Aveţi puterea de a schimba incompenţele sistemului.

Ştiu că nu aţi devenit profesor sau administrator pentru a vedea studenţi plictisiţi. Nu trebuie să acceptaţi autoritatea guvernantă în ceea ce priveşte ce să predaţi, cum să predaţi şi că aţi putea fi pedepsiţi dacă nu vă conformaţi. Este în joc potenţialul nostru.

Pentru aceia dintre voi care acum părăsesc această instituţie, vă spun, nu uitaţi ceea ce se întâmpla în aceste clase. Nu îi abandonaţi pe cei care vin după voi. Noi suntem noul viitor şi nu vom permite tradiţiei să persiste. Vom dărâma aceste ziduri ale corupţiei pentru a permite unei grădini a cunoaşterii să se dezvolte în America. Odată ce vom fi educaţi aşa cum trebuie, vom avea puterea de a face orice, şi mai ales, vom folosi această putere doar pentru bine, deoarece vom fi cultivaţi şi înţelepţi. Nu vom accepta orice aşa cum se dă. Vom pune întrebări şi vom cere adevăr.

Prin urmare, mă aflu acum în faţa voastră nu ca o şefă de promoţie. Am fost modelată de mediul în care am trăit, de colegii mei care se află aici şi mă privesc. Nu aş fi reuşit acest lucru fără voi. Fiecare dintre voi m-a făcut persoana care sunt astăzi. Voi toţi aţi fost concurenţa mea, şi în acelaşi timp, coloana mea vertebrală. În acest fel, suntem cu toţii şefi de promoţie.

Acum ar trebui să îmi iau adio de la această instituţie, pe cei care o îngrijesc, pe toţi cei care stau aici alături de mine şi în spatele meu, dar sper ca acest adio să fie mai mult un „la revedere” pentru momentul în care vom munci cu toţii pentru această mişcare pedagogică. Dar înainte de asta, hai să ne luăm acele bucăţi de hârtie care ne spun că suntem destul de deştepţi să facem asta!

sursa FOTO