L-am văzut… şi revăzut. Un film plin de mesaje mai mult sau mai puţin subtile, marcant prin simplitatea lui atât de complexă.
În regia lui Ron Howard, filmul oarecum biografic arată în 2 ore şi 15 minute viaţa unui om care a reuşit să schimbe întreg cursul economiei… şi nu numai.
Russel Crowe îl intrepretează pe John Forbes Nash, un strălucit matematician student la Princeton. Înnebunit să găsească ceva nou şi revoluţionar, scriind analize matematice pe geam în timp ce studia oamenii care treceau pe-acolo şi interacţiunile lor, reuşeşte să elaboreze o teorie care demolează 150 de ani de economie… şi funcţionează! Lup singuratic, cea mai uzuală replică a sa fiind “Nu-mi plac oamenii prea tare şi nici ei pe mine”, Nash devine, fără să realizeze, schizofren.
Începe să aibă halucinaţii privitoare la o misiune secretă pentru el, devenind obsedat de tipare, găsindu-le mai ales unde nu există, începe să caute mesaje secrete de la ruşi în pagini de reviste şi ziare. Între timp îşi cunoaşte viitoarea soţie, Alicia (Jennifer Connelly), iar halucinaţiile devin tot mai severe.
Ajunge paranoic, pierdut de sine, se simte urmărit de ruşi peste tot, iar până în final este internat la o clinică de psihiatrie unde i se aplică tratamente-şoc cu insulină şi i se prescriu medicamente.
Se dovedeşte că până şi colegul de cameră din facultate şi prietenul său cel mai bun , Charles, este… inexistent. O bună perioadă, John este, practic, o legumă, stand într-un colţ, fumând şi încercând obsesiv să găsească alte teorii matematice.
Opreşte tratamentul medicamentos, moment în care halucinaţiile reapar şi devin mult mai severe. Cu toate acestea, Alicia decide să nu-l interneze din nou, ci să-l ajute să-şi depăşească boala.
Este foarte anevois acest lucru, însă într-un final John ajunge să ignore personajele care-i bântuiau imaginaţia şi să revină pe un făgaş mai lin. Revine la catedra universitară, şi într-o zi primeşte o vizită de la un reprezentant al comisiei pentru premiul Nobel, care-l anunţă că a fost nominaliza şi… l-a şi câştigat.
Cel mai interesant este cum a reuşit acest om să-şi depăşească afecţiunea. La un moment dat, are o replică ce sună cam aşa… “Profesorul meu din generală mi-a spus că am două creiere, dar numai jumătate de inimă”… Alicia i-a întregit inima şi a fost rampa lui de salvare. Singurătatea şi obsesia pentru perfecţiune l-au condus spre două extreme… Schizofrenie şi genialitate.
Concluziile mele cu privire la acest film au fost numeroase, nu cred că le-am desluşit exact pe toate, însă cred că e nevoie de o imensă tărie pentru a depăşi orice situaţie dificilă. Tărie, voinţă, motivaţie şi nu în ultimul rând cineva care să fie acolo pentru tine. Să ai un support dacă te prăbuşeşti.
În momente şi situaţii critice, depinde în cea mai mare parte de noi să ne păstrăm raţionalitatea şi sănătatea mentală.
Revin la ideea din articolul anterior, de inteligenţă emoţională cât mai dezvoltată, nefăcând vreo referire la personajul din film. Dacă stăm să ne gândim, el a avut o inteligenţă emoţională mult mai ridicată abia la sfârşit, când a ajuns la un asemenea auto-control, încât personajele imaginate de el existau încă, dar nu făceau nimic mai mult decât să se plimbe pe lângă el şi să-l privească, fără a-l mai putea atinge.
Trebuie să învăţăm cum să ne raportăm la situaţii, să ne creştem toleranţa la frustrare şi la stres, să nu ne lăsăm copleşiţi şi doborâţi de nimeni… şi nimic.
O să închei cu una din ultimele replici din film, “John Nash încă predă la Princeton şi merge pe jos la universitate în fiecare zi”.
