O cheie – spre tine şi cei din jur

De curând (marţi mai exact), am participat la un training foarte interesant, ţinut de studenţi… pentru studenţi, pe tema inteligenţei emoţionale.

Dacă nu toţi, o mare majoritate aţi auzit de acest concept. Ştiţi însă la ce se referă el? Ei bine, probabil aţi ghicit că se referă în mare, la o bună gestiune şi cunoaştere atât a emoţiilor proprii, cât şi a emoţiilor celor din jur… Cei din jur cu care interacţionăm 90% din timpul nedormit.

Mergând pe partea scrisă şi acceptată în literatură, există două modele de bază în abordarea inteligenţei emoţionale, şi anume cel al lui Peter Salovey şi Jack Mayer, din 1990 şi cel al lui Daniel Goleman, din 1995. Primul model o defineşte ca fiind “abilitatea unui individ de a-şi monitoriza sentimentele şi emoţiile proprii şi ale celorlalţi, să le discrimineze şi să folosească aceste informaţii pentru a-şi ghida gândirea şi modul de a acţiona”.

Cel de-al doilea model a fost construit, practic, pe baza primului, promovând ideea că pentru a avea success în viaţă ai nevoie nu doar de inteligenţă academică (IQ), ci mai ales de inteligenţă emoţională; practic, ce ne spune Goleman este că inteligenţa emoţională o “detronează” pe cea academică, fiind mult mai importantă în dezvoltarea personală a individului.

La training ne-am jucat mult. În primă fază, a trebuit pur şi simplu să ne prezentăm, să ne descriem pe scurt. Părea plictisitor şi copilăresc. La mai toate activităţile, erau implicate întrebări mai mult sau mai puţin despre noi. Să facem distincţia între cogniţii raţionale şi iraţionale, să ne punem în anumite situaţii şi să ne gândim ce-am face, să ne aducem aminte de alte situaţii şi să ne gândim cum ne-am simţit… În fine, era vorba de identificarea propriilor emoţii şi sentimente, însă mai ales de recunoaşterea lor. N-a fost nici plictisitor, nici copilăresc. Jocul… o fi el stimulent pentru amintirile din copilărie, dar nu e niciodată plictisitor.

Deseori am păţit să trec printr-o situaţie şi să maschez prin intermediul schimbării gândurilor despre situaţia respectivă ceea ce simţeam de fapt în legătură cu ea. Într-adevăr, o foarte bună metodă de autoreglare emoţională este schimbarea cogniţiilor iraţionale… în unele raţionale. Prin cogniţii în acest context vreau să spun modul în care ne raportăm la situaţii şi cum le percepem.

De exemplu, dacă azi un coleg mi-a spus ceva deranjant, alegeţi voi ce anume, primul impuls este să simt furie sau mânie şi să mă gândesc cât de groaznic este că acel coleg mi s-a adresat aşa; eu nu pot să suport asta. Ei bine, de multe ori mi se întâmpla ca, la scurt timp după asemenea incidente, să mă calmez spunându-mi că bietul de el, poate are o zi proastă sau pur şi simplu nu s-a gândit înainte să spună aşa ceva.

Această variantă este foarte posibilă, dar… nu-l scuză cu nimic. Cea mai bună modalitate de a-ţi gestiona emoţiile în astfel de cazuri este să te întrebi pur şi simplu… “Este chiar atât de groaznic că mi-a spus acele lucruri?”, iar apoi să-ţi spui că nu este atât de groaznic şi poţi suporta asta, iar sentimentele să le transformi în simplă neplăcere sau disconfort. Toate acestea arată foarte bine dacă le scrii, chiar te ajută să te convingi de ele. De asemenea, nu am încercat să spun că nu trebuie să-i răspundeţi… depinde doar cum o faceţi.

Inteligenţa emoţională înseamnă o foarte mare adaptabilitate şi implică mult auto-control. Auto-control care sper să nu fie înţeles şi aplicat sub formă de supresie a pornirilor.
S-a dovedit prin studii că oamenii care nu au un EQ (coeficient emoţional) cât de cât ridicat, dar au un IQ acceptabil, pe viitor, cu toate că se folosesc multe strategii pentru asta, ei nu îşi îmbunătăţesc IQ-ul oricât ar exersa. Spre deosebire de aceştia, cei cu un EQ mare au mult mai mare succes în dezvoltarea şi îmbunătăţirea abilităţilor cognitive şi a performanţei academice.

Cheia menţionată în titlu nu este nimic altceva decât inteligenţa emoţională…Deci, să spunem aşa, la cât mai multe “emoţii inteligente”!

sursă FOTO